Postfaţă

POSTFATĂ

Solicitat fiind de a scrie postfaţa la cartea de amintiri a dr. ing. Mihail Bălănescu – plămădită sub pana lui Nicolae Peneş – trebuia, aşa cum e şi firesc, să o citesc. M-am pregătit să petrec câteva seri bune cu această îndeletnicire. Aşteptam, plin de curiozitate să încep însă, sincer să fiu, mă aşteptam să fie uneori şi plicticoasă caracteristica inerentă a unei cărţi de amintiri, unde se găsesc şi amănunte care pot fi foarte importante pentru autor, însă total neinteresate pentru cititor. Am greşit profund: nu am mai lăsat cartea din mână până nu am terminat-o. Poveşti pline de coloratură, stilul captivant, bogăţia de informaţii m-au ţinut treaz toată noaptea. Cunoscându-l pe eroul cărţii ca un om serios şi rar zâmbitor (l-am cunoscut mai mult ca director adjunct al Institutului de Fizică Atomică – IFA – unde eu eram proaspăt absolvent), preocupat continuu de rezolvarea problemelor institutului, am descoperit, prin citirea manuscrisului, un om extrem de cald şi prietenos, un melancolic şi un nostalgic, de o sinceritate uneori dezarmantă.

Traiectoria eroului cărţii este, de fapt, o traiectorie tipică a mii şi mii de copii de la ţară, care prin voinţă şi muncă, prin dotarea naturală şi prin educaţia de acasă şi de la învăţător au mers din premiant la şcoala din sat, la liceu în oraşul cel mai apropiat şi apoi la Universitate în Capitală sau într-un alt mare oraş, urcând ierarhia profesională până în poziţii de decizie. Crezul lor a fost să lase ceva în urmă, ceva de care să se mândrească întreaga lor familie, toţi consătenii şi, de ce nu, întreaga ţară. În tot acest periplu au avut ca model mari oameni ai neamului românesc, care, în copilărie, le-au înflăcărat visele.

În prima parte, cititorul descoperă Bucureştiul anilor ’30, cu arhitectura sa încântătoare, cu bogata şi tumultuoasa sa istorie. Este, de fapt, o lecţie de cultură naţională. În adolescentul sosit din provincie, uimit de farmecul Bucureştiului, se recunosc, de fapt, multele mii dintre noi care au descoperit fascinantul oraş în momentul venirii la şcoală. Tonul cald şi apropiat al descrierii atât de plastice a marelui oraş îşi datorează succesul, probabil, şi inspiratei alegeri de a pune această descriere la persoana I, prin explicaţiile dascălului de fizică, ajuns cu mândrie ghid pentru adolescenţii provinciali. Entuziasmul autorului este extrem de natural, redat prin dorinţa adolescentului de a împărtăşi descoperirile bunicului cel drag: “Merg, mă uit şi mă minunez de tot ceea ce văd şi mai ales de tot ceea ce aud că ne spune iubitul nostru profesor de fizică. Mă gândesc câte nu i-aş fi povestit, la rându-mi, bunicului Matei în urma preumblărilor noastre prin fascinantul Bucureşti. Doamne, cum i-aş mai fi povestit despre istoria şi măreţia fără seamăn a clădirilor de pe Calea Victoriei.” Descoperirea Bucureştiului continua apoi cu ochii studentului ahtiat de cultură. Din nefericire, perioada coincide cu dramatica istorie şi zbuciumul politic din anii premergători Războiului care este analizată “la rece” de tânărul nedumerit de violenţa acelor ani.

Partea a 2-a o constituie ascensiunea profesională, care, pornită cu avânt, a fost frântă, fără scrupule, de un regim ale cărui atrocităţi par neverosimile pentru un cititor ce nu le-a trăit. Le citim acum ca pe un roman dickensian, însă ne cutremurăm până în străfunduri când ne gândim că au fost fapte trăite de oameni pe care îi cunoaştem şi ne minunăm că sunt încă “normali”, şi mai ales că şi-au făcut datoria până la capăt, chiar cu prisosinţă. În acel moment înţelegem noţiunea creştină de “sfânt”. “Gulagul” românesc a decapitat, prin exterminare fizică sau prin “reeducare”, intelectualitatea românească, ce s-a refăcut cu greu şi numai cu venirea noilor generaţii, care, purtând gena tenacităţii neamului şi beneficiind de educaţia primită de la mentorii lor, au dus făclia mai departe. Soarta, dar şi calităţile (e greu de determinat ponderea lor! Vorba românului, “norocul este cum ţi-l faci”) au făcut însă ca viaţa normală şi cariera eroului cărţii să-şi reia, la un moment dat, cursul de unde a rămas.

Partea a 3-a este, de fapt, istoria fizicii şi ingineriei nucleare din România. Părtaş activ la ea, ca mâna constructoare” a gândirii părintelui fizicii nucleare româneşti, Horia Hulubei, doctorul Mihail Bălănescu este una din cele mai îndreptăţite voci să prezinte această istorie. Soarta (iarăşi „soarta”!) face ca această carte să apară în anul declarat de UNESCO şi Adunarea Generală ONU ca Anul Internaţional al Fizicii. Prilejuit de aniversarea centenarului marilor descoperiri ale lui Einstein, acest “An Internaţional” este, de fapt, recunoaşterea rolului jucat de fizică în dezvoltarea societăţii omeneşti în secolul care a trecut. “Regina ştiinţelor” în secolul trecut, fizica, s-a dezvoltat impetuos şi în România datorită marilor noştri înaintaşi, evocaţi, cu căldură şi respect, în cartea de faţă: Şerban Ţiţeica, Ion Agârbiceanu, Ioan Ursu şi, mai ales, Horia Hulubei. Viziunea celui din urmă a făcut ca în România să se dezvolte una din cele mai puternice şcoli de fizică nucleară din Europa. Portdrapel şi simbol al cercetării ştiinţifice româneşti, Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele a fost, în ochii publicului larg din România, pentru zeci de ani, sinonimul cercetării ştiinţifice de anvergură, mândria cetăţeanului de rând că România este capabilă să ţină pasul cu marile descoperiri ştiinţifice, să participe, din plin, la circuitul mondial de valori. Geniul marelui ctitor Horia Hulubei, secondat de profesionalismul de înaltă clasă şi de efortul de excepţie ale celui ce a pus în practică ideea Platformei de Fizică, eroul cărţii a făcut ca fizica românească să se desăvârşească prin contribuţia majoră la dezvoltarea societăţii româneşti realizată prin Programul Nuclear Naţional. Miile de fizicieni şi ingineri nuclearişti români s-au format şi educat pe această platformă şi apoi s-au răspândit în ţară, ducând mai departe făclia aprinsă de înaintaşii lor. Admiraţia doctorului Bălănescu faţă de cel ce a fost unul din cei mai mari oameni de ştiinţă români, părintele Institutului de Fizică Atomică şi a Programului Nuclear Românesc, este fără margini. Respectul faţă de marele savant, faţă de munca şi opera lui se transmite instantaneu cititorului datorită veneraţiei purtate de Mihail Bălănescu (numindu-l “omul providenţial al vieţii mele”). “Amestecul acesta de vizionarism şi realism, de om practic, cu nebănuitele lui abilităţi de diplomat, făceau farmecul personalităţii sale. A fost nu simpatizat, ci iubit de cei care îI înconjurau şi ştiau să-i citească în suflet“. Scurta biografie a marelui savant constituie o premieră mult necesară în cultura română. Moartea inegalabilului părinte spiritual” al eroului cărţii este evocată de Nicolae Peneş cu o forţă narativă rar întălnită. Ceea ce nu spune însă autorul este şocul suferit de întreaga comunitate ştiinţifică a ţării, la aflarea morţii savantului. Student fiind, într-o dimineaţă de noiembrie s-a întâmplat un lucru neobişnuit: profesorul Şerban Ţiţeica a întârziat la curs! Apoi, în lacrimi abia stăpânite, ne-a spus: “Vă rog să mă iertaţi, însă un eveniment tragic m-a forţat să întârzii: bunul meu prieten şi colaborator, Horia Hulubei, s-a stins din viaţă“.

Vestea năpraznică a căzut ca un trăznet în amfiteatrul .Negreanu” din fostul local al Facultăţii de Fizică de la Universitate. A fost cu atât mai şocantă, cu cât numai cu puţin timp înainte profesorul Horia Hulubei ne vorbise şi ne înflăcărase visele în acelaşi amfiteatru cu ceea ce va fi “Centrul Naţional de Fizică” şi că numai munca asiduă şi rezultatele bune la examene ne mai despart de acel “rai” al fizicienilor. Îndemnurile lui însă nu au fost zadarnice: sperăm că şi generaţia noastră să fie pe măsura celor care ne-au deschis drumurile, să fim respectaţi de comunitatea internaţională. Căci, aşa cum reiese din această carte, “Prin Horia Hulubei şi prin alţi oameni de seamă ai României, noi suntem deja de multă vreme în Europa“.

Partea a 4-a şi ultima este povestea unui “pensionar” retras de la IFA nu şi de pe baricadele vieţii. Luptătorul de o viaţă ne povesteşte activitatea post-decembristă, când a luat-o de la capăt, atât profesional – a devenit proprietarul şi directorul unei firme de produse de înaltă tehnologie, cât şi politic – deputat, senator şi guvernator al României la Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică de la Viena. Şi acum, la “pensie”, omul Bălănescu nu a făcut decât ceea ce a făcut întreaga viaţă: să încerce – şi a reuşit pe deplin – să fie util neamului în mijlocul căruia s-a născut şi a trăit.

Aceasta este povestea unei vieţi dedicate muncii şi prosperităţii, redată simplu şi fără emfază ! În aceasta constă succesul cărţii! Din fiecare pagină, din fiecare rând, transpare neţărmurita dragoste a eroului cărţii, atât pentru Bucureşti, oraş în care a trăit şi a muncit cea mai mare parte a vieţii, cât şi pentru Institutul de Fizică Atomică, ctitorie la care şi-a adus tributul de muncă şi creaţie. Cititorul, chiar necunoscându-le direct, le va îndrăgi negreşit pe toate. Şi aceasta datorită iarăşi talentului de excepţie al scriitorului Nicolae Peneş.

 

 

 

Prof.dr. Nicolae Zamfir – director general al

Institutului Naţional de Cercetare Dezvoltare

pentru Fizică şi Inginerie Nucleară “Horia Hulubei”